de Ioana CIOFLÂNCĂ

Femeile din România au primit drepturi politice abia după al doilea război mondial. Până atunci, în distribuţia de roluri pe care o stabilise tradiţia, femeii îi revenea atribuţii preponderent în sfera privată. Ceea ce nu înseamnă că femeile nu au fost tentate de politică. S-a întâmplat acest lucru încă din Evul Mediu, când se amestecau în lupta pentru tron sau în diferitele intrigi de la curte. Rolul femeilor a crescut sensibil începând din secolul XIX, când le găsim fie pe baricadele revoluţiei, fie implicate în manevre politico-diplomatice.

Doamna de fier
Pe parcursul Evului Mediu, boieroaicele din înalta societate şi soţiile domnitorilor au părăsit adeseori viaţa plictisitoare din iatacuri pentru a-şi sprijini soţii atunci când aceştia se confruntau cu situaţii politice delicate. Unele s-a implicat în lupta pentru tron, fie ajutându-şi soţii să-l (re)capete, fie sprijinindu-şi fiii în lupta succesorală. Fiicele erau utilizate, ca peste tot în Europa vremii, pentru a încheia alianţe sau a consolida averi.
Una dintre cele mai cunoscute figuri feminine din Evul Mediu românesc este doamna Chiajna, fiica lui Petru Rareş, nepoata lui Ştefan cel Mare. Soţul ei, domnul muntean Mircea Ciobanu (aflat pe tron de trei ori, la mijlocul sec. XVI), a intrat, încă de la înscăunare, în conflict cu boierii. Deosebit de violent a măcelărit o mulţime pentru a-i cuminţi şi a le lua averile. După moartea lui Mircea Ciobanu, Doamna Chiajna şi-a concentrat toată energia, prin manevre interne şi uneltiri la Constantinopol, pentru a obţine şi menţine tronul pentru fiul ei, Petru cel Tânăr. Au avut loc trei bătălii cu oştile boierilor pribegi, în urma cărora fiul ei a urcat pe tronul ţării Româneşti. Meritul mamei a fost cu atât mai mare cu cât Petru cel Tânăr era, de fapt, foarte crud, având doar 13 ani la preluarea domniei.
Influenţa Doamnei Chiajna în treburile politice a fost atât de evidentă în timpul celor nouă ani de domnie ai fiului ei încât G.A. Gromo, călător străin, spunea despre ea că era "o femeie fără pic de ruşine, dar cu minte de bărbat, care duce totul". Chiajna şi-a făcut faimă de femeie ambiţioasă, inteligentă, dar şi crudă şi fără scrupule. A rămas în memoria istorică scena în care fiul adoptiv al lui Despot-Vodă, Dumitru, pretendent la tronul Munteniei, a fost decapitat din ordinul doamnei Chiajna. Capul lui Dumitru a fost adus pe o tavă de argint, iar Doamna Chiajna a scuipat cu dispreţ obrazul inert al pretendentului.
Până la urmă, Doamna Chiajna a intrat în dizgraţia turcilor şi a fost trimisă în exil împreună cu fiul, care a şi murit curând. După o vreme în care a căzut pradă sărăciei, Chiajna a folosit alianţele matrimoniale realizate cu ajutorul celorlalţi copii ai săi pentru a recăpăta influenţă la Constantinopol, de unde s-a implicat în continuare pentru a unelti faceri şi desfaceri de domnie în ţările române.

O frumoasă ambiţioasă
Cea care este comparată cel mai des cu Doamna Chiajna este Elisabeta, soţia lui Ieremia Movilă, domnul moldovean de la cumpăna secolelor XVI-XVII. Era extrem de frumoasă, foarte ambiţioasă, dar, se pare, nu la fel de inteligentă şi pricepută la intrigi ca Doamna Chiajna. Se spune că ambiţia Elisabetei l-a determinat pe Ieremia Movilă să părăsească viaţa paşnică de care avea parte în la Ustie, în Polonia, pentru a râvni la tronul Moldovei. Cu ajutor polonez, Ieremia l-a înlocuit pe Răzvan-Vodă, efemerul domn ţigan al Moldovei, şi a domnit între 1595 şi 1606, cu scurta întrerupere provocată de cunoscuta intrare a lui Mihai Viteazul în Moldova în 1600.
În a doua parte a domniei, între Ieremia şi fratele său Simion, care ocupase de două ori tronul Munteniei, au intervenit tensiuni serioase, ce vor marca relaţia dintre Elisabeta şi soţia lui Simion, Marghita, o femeie la fel de ambiţioasă. Spre neplăcerea Elisabetei, după moartea lui Ieremia, Simion a urcat pe tronul Moldovei în 1606, dar a sfârşit otrăvit peste un an. Miron Costin aruncă vina pentru faptă asupra Elisabetei.

Luptă pentru putere între doamne
După aceasta, între Elisabeta şi cumnata sa Marghita s-a declanşat o luptă aprigă pentru impunerea propriilor urmaşi pe tronul Moldovei. Balanţa a înclinat când în favoarea uneia, când a celeilalte. Atâta timp cât a tutelat domnia fiilor ei Constantin şi Alexandru Movilă Elisabeta s-a intitulat "doamna ţării Moldovei". în timpul luptelor pentru tron din această perioadă, Iaşul a fost ars în totalitate de trupele lui ştefan Tomşa.
Povestea Elisabetei are final trist. Confruntările necontenite dintre Movileşti au provocat intervenţia Porţii. După o confruntare sângeroasă, Elisabeta şi fiii ei au căzut în mâinile turcilor, unde au fost trecuţi forţat la mahomedanism. Elisabeta a sfârşit într-un harem. Imediat după ce a fost prinsă, şi-a tăiat părul, iar şuviţele sale au fost depuse la mănăstirea Suceviţa într-o casetă de argint, unde se află şi astăzi. Atunci, a rostit disperată o vorbă care a rămas în memorie: "boieri, ruşinatu-m-au păgânul".

Doamna cu bucluc
Uneori, intervenţia în treburile politice a soţiilor de domni a fost cu nenoroc pentru aceştia. Doamna Maria, soţia lui Constantin Duca şi fiica lui Constantin  Brâncoveanu, a nemulţumit marii boieri prin atitudinea sfidătoare cu care le trata soţiile. Vorbele de ocară spuse de Doamna Maria au culminat cu umilinţe: "au început a necinsti jupânesele boierilor cu multe cuvinte rele şi mai vârtos aceasta că într-o zi de Paşte, venind o jupâneasă (…) i-au luat işlicul din cap şi l-au băgat în foc şi o au lăsat cu capul gol, zicând că numai doamnelor se cade să poarte işlice, iar nu jupâneselor". Urmarea acestui comportament nedemn de o mare doamnă a fost înlăturarea de la domnie a soţului ei, mişcare susţinută de marii boieri, şi înlocuirea acestuia cu Antioh Cantemir.

Pe baricadele revoluţiei
Sub aspect legal, secolul al XIX-lea, nu a adus schimbări radicale în privinţa drepturilor oficial recunoscute ale femeilor. Mişcările revoluţionare au ridicat problema drepturilor femeilor, dar Codului civil napoleonian, introdus şi la noi, le-a rezervat în continuare un statut inferior celui al bărbatului.
Cu toate acestea, prezenţa feminină pe scena publică a sporit. Revoluţia de la 1848 a surprins "pe baricade" câteva femei curajoase. Dacă în cazul Ţării Româneşti este binecunoscut exemplul Mariei Rosetti şi al Anei Ipătescu, în Moldova este mai puţin ştiut cel al Ecaterinei Harnav. De meserie actriţă la Teatrul din Copou, aceasta a fost concediată în 1846 după ce interpretase cu prea multă ardoare rolul din comedia satirică "Jignicerul Vadră", scrisă de Alecu Russo. În ce fel s-a implicat fosta actriţă în revoluţie nu se ştie cu exactitate, dar inscripţia sa funerară ne-o relevă ca  "unica româncă ce a purtat steagul libertăţilor Moldovei la anul 1848" şi care "au trăit apoi în obscuritate".

---

Femeile trag sfori pentru soţi
Atrase de politică au fost şi boieroaicele Catinca Balş şi Elena Sturdza. Acestea au căutat să-şi susţină favoriţii la cele mai înalte poziţii din ierarhia politică, uzând de propria influenţă şi avere. Soţia lui Tudoriţă Balş a "tras sfori", aşa cum relata Radu Rosetti, pentru a-şi propulsa soţul pe postul de domn. Iar Elena Studza, după cum aflăm dintr-o scrisoare de-a lui Nicolae Bălcescu din anul 1850, "lucra pentru N. Soutzu a-l face Domn căci vrea să-l ia de bărbat".
Aglae Ghica, fiica domnitorului Grigore Ghica şi mama scriitorului Radu Rosetti, era deseori consultată de tatăl ei, domnul Moldovei, în chestiuni politice. Adepta fermă a ideilor unioniste şi spirit liberal, Aglae intra adeseori în dispute cu soţul ei, Răducanu Rosetti, care era adeptul conservării ordinii existente.

Un mariaj sacrificat pentru unire
Ecaterina Conachi (zisă Cocuţa), fiica bogatului şi conservatorului boier Costache Conachi, era şi ea o partizană ferventă a Unirii. La 2 iunie 1846 aceasta se căsătorea, la solicitarea tatălui său, cu Nicolae Vogoride, fiul lui ştefan Vogoride, caimacam al Moldovei între 1821-1822 şi fidel apărător al politicii Turciei. Căsătoria Cocuţei cu Vogoride nu a fost văzută cu ochi buni de către prietenii boieroaicei, viitorii militanţi pentru unirea Principatelor. Vasile Alecsandri îl ridiculiza pe Vogoride "frumos prinţ…cu punga goală", fiu al Fanarului, care vroia să se îmbogăţească  "printr-o căsătorie". Costache Negri, apropiat de Cocuţa, era la rândul său iritat de această căsătorie aranjată cu "cel mai de frunte desfrânat din toţi desfrânaţii". 
Ecaterina Vogoride a trecut cu vederea cheltuielile nelimitate ale soţului, dar nu a adoptat aceeaşi poziţie atunci când a fost vorba de politica antiunionistă dusă de Vogoride. Numirea lui Vogoride, în 1857, în funcţia de caimacam al Moldovei stârnea nemulţumiri în ţară. Cocuţa a încercat să-i smulgă soţului promisiunea că nu îi va numi miniştri pe Costin Catargiu şi Nicolae Cantacuzino. Nereuşind să obţină acest lucru, Cocuţa, aşa cum îşi amintea Hurmuzachi, "i-au făcut scene foarte urâte şi adusese şi caii de poştă spre a merge la ţară". în ciuda cererilor umile ale soţului, Cocuţa condiţiona întoarcerea de demiterea ministrului de interne Catargiu. Prin intermediul lui Alexandru Moruzzi, aceasta îi transmitea: "ea îţi iartă purtarea de până acum şi risipirea unei părţi a acestei imense averi, dar nu-ţi va ierta trădarea ţării sale, care ar fi trebuit să devină şi a dumitale".
Aşadar, exceptată oficial din viaţa politică femeia se putea implica în planul secundar, influenţând însă, ajutată şi de situaţia materială, deciziile politice. Astfel, femeile din înalta societate au jucat un rol politic important chiar dacă nu deţineau funcţii în stat.

O scrisoare pierdută
În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondenţa secretă purtată de soţul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reuşit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromiţătoare au fost publicate în ziarul unionist "L'Etoile d'Orient", ce apărea la Bruxelles, devenind o veritabilă bombă diplomatică. Traduceri ale scrisorilor lui Vogoride apăreau la scurt timp şi în Moldova. Urmarea a fost ruperea legăturilor diplomatice ale Franţei, Rusiei, Sardiniei şi Prusiei cu Turcia. Anglia şi Austria erau de partea Porţii.

Evadarea Elenei
Elena Cuza, soţia lui Alexandru Ioan Cuza, nu a ezitat la rândul ei să se implice în evenimentele politice de la 1848, când conjunctura a cerut-o. Retrasă din fire şi timidă,  aceasta a reuşit să-şi depăşească inhibiţiile şi sa-şi ajute soţul. Dând dovadă de prezenţă de spirit şi curaj, atrăgându-l de partea sa pe consulul britanic  Cuninghan, Elena Cuza a reuşit să elaboreze un plan de evadare ce a venit în ajutor lui Alexandru Ioan Cuza şi celorlalţi revoluţionari arestaţi, facilitându-le evadarea la Brăila.